Proces de Socializare

Socializare

Concept central care, in cel mai larg sens, se refera la toate acele procese si interactiuni complexe si multi-aspectuale care transforma fiinta umana intr-un membru participant activ al societatii. Pe scurt , termenul se refera atit la modurile in care devenim, cit si la cele in care suntem facuti sociali; White (1977), de exemplu, sugereaza ca aceasta ar descrie "procesul lung si complicat al invatarii traiului in societate". Desi multi teoreticieni sunt de acord cu aceasta definitie generala, studiul socializarii este cel mai bine descris ca fiind locul comun al unui numar de probleme si teme care sunt, ele insele, produsul ciocnirilor dintre conceptiile diferite referitoare la structura societatilor, natura relatiilor sociale si culturale si problema individului- subiect. Prima chestiune pe care ar trebui s-o luam in considerare este in ce sunt socializati indivizii sau grupurile. Exista mai multe moduri de abordare. Mai intii, in ce intram noi sau oamenii in general, la nastere - in ce culturi, seturi de valori, reguli, ideologii si conditii sociale suntem socializati (proces numit adesea transmitere culturala )? In al doilea rind, ca rezultat a ce sau ca reactie la ce, devenim noi ceea ce devenim? Aceasta problema se asociaza cu dezbaterile referitoare la originile si dezvoltarea subiectivitatii noastre, a simtului sinelui si a identitatii individuale. Astfel de probleme servesc la formularea unui set de teme privind "circumstantele" socializarii - cum se realizeaza acest proces si cu ajutorul caror agenti? Este posibil ca procesul sa fie privit mai degraba ca fiind ghidat de o logica sociala mecanica si relativ predefinita, care toceste zimtii individului, angrenindu-I in "marea masinarie" a societatii, sau ar trebui sa fim mai preocupati de examinarea dezvoltarii negociate a constiintei de sine si a identitatii, prin intermediul interactiunilor continue si prin dobindirea limbajului?
Parea generala si intuitiva, luata ca atare, referitoare la socializare este ca aceasta priveste, in mod esential, copilul si copilaria, ca reprezinta o forma timpurie de "antrenament total" sau de "modelare" prin care trec toti copiii. Aceasta viziune a stat la baza abordarilor sociologice si psihologice traditionale, in mai multe moduri. Este important sa notam procesul determinist, mecanic, unidirectional, pe care il presupune adesea. Copiii, prin definitie imaturi si dezordonati, care implica, dupa cum observa si Campbell (1975), "amenintari imense si incalculabile pentru ordinea sociala", sunt transformati in adulti, maturi, competenti si ordonati din punct de vedere social, cu ajutorul unui sistem programat de instruire, de recompense si pedepse. Copiii sunt ca niste "vase goale" ce asteapta sa fie umplute de catre rezervoarele sociale si culturale ale societatii din care fac parte. Daca nu sunt "umpluti" sau socializati corect - se continua rationamentul- va rezulta un produs defect sau deviat. Din ce in ce mai mult, in ultimii ani, aceasta viziune rigida despre socializare a ajuns sa fie criticata, contestata si amendata.
Principala problema este cea a determinarii si a continuitatii sociale. Wrong (1961) a considerat ca viziunea rigida, functionalista, a incercat sa minimalizeze functia conservatoare a socializarii. El respinge hotarit notiunea de "societate" care se conserva si se reproduce pe "sine", prin simplul fatp de a "fixa" indivizii in anumite roluri sociale predefinite. Numind-o viziune "supra-socializata", el sugereaza, mai departe, ca aceasta nu poate explica in mod adecvat schimbarea sociala sau varietatea individuala. Din aceste critici se naste si problema participarii active a individului. Interactionistii simbolici, ca Mead si Schutz, au argumentat ca individul implicat in socializare este un participant activ, din ce in ce mai capabil sa negocieze si sa redefineasca granitele si regulile situatiilor de invatare. Aceasta implica o distantare considerabila de modelul pasiv al "absorbtiei", care a caracterizat viziunile traditionale asupra relatiei parinte - copil si profesor- copil.
O distantare logica ulterioara fata de acest modelapare, in mod implicit, in lucrarile mai recente. Dintr-o perspectiva rigida, socializarea este un proces care inceteaza gradat, pe masura ce subiectul trece de la copil prin adolescent la adult. Functia educatiei a fost considerata cruciala in mai multe privinte, iar terminarea scolii a fost identificata cu sfirsitul acestui proces sau, cel putin, cu o intrerupere semnificativa, a lui. Doua chestiuni sunt importante aici: trebuie oare sa vedem socializarea ca proces finit, care, in societatile industrializate, se termina o data cu adolescenta, sau ea este, de fapt, un proces care dureaza toata viata, un proces prezent in toate interactiunile vechi si noi, familiare sau nefamiliare. Berger si Luckmann (1971), de exemplu, disting intre formele de socializare primara si secundara, dar noteaza ca "socializarea nu este niciodata totala, niciodata terminata". In al doilea rind, acasta chestiune ridica, in schimb, problema relatiei dintre socializarea timpurie, primara, a copiilor si experienta ulterioara. In ce masura yrasaturile fundamentale si inalterabile de comportament si gindire sunt stabilite in copilarie ? Desi acest punct de vedere a fost in general sustinut, Goffman (1968) a demonstrat in opera sa ca anumite procese de resocializare, prin ocupatii si situatii institutionale cum ar fi inchisorile si azilurile de boli mintale, pot provoca si altera grav identitatea individului si simtul sinelui.
In cele din urma, abordarile contemporane iau in considerare problema relatiilor de putere, sugerind ca, in abordarile rigide ale conceptului, chestiunea inegalitatii si a controlului social a fost adesea eclipsata printr-un consens presupus. In acest sens, nu doar socializarea, ci si conceptele de copilarie si tinerete au stat la baza reexaminarii critice (Arie, 1962, Murdock si McCron, 1976). Mai precis, relatiile dintre cei care socializeaza si cei care sunt soccializati - parinti, profesori, copii s.a.m.d. - au fost plasate in contextul relatiilor de clasa si al relatiilor dintre sexe. Aceasta accentuare a redefinit considerabil functiile socializarii, in termenii reproducerii sociale si culturale a anumitor seturi de valori, idei si activitati care confirma si mentin relatiile de clasa sociala, de gender, precum si alte relatii, servind astfel la perpetuarea inegalitatilor si ideologiilor care izvorasc de aici.
Socializarea este deci un termen care solicita o atentie speciala. Implicatiile ei pot fi utile, chiar in contextul dezbaterilor si diferentelor de interpretare, pentru ca ridica o serie de probleme fundamentale.
Sursa: "Concepte fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale", autor: colectiv, ed. Polirom, 2001.