Ioana Parvulescu: „Incep cu justificarea: cel mai important lucru care s-a intimplat dupa 1990 in lumea literara romaneasca (dincolo de privatizarea editurilor, ca eveniment, sa spunem, neliterar) a fost, cred eu, posibilitatea de a se publica, in fine, jurnale si memorii necenzurate si nefalsificate. Posibilitatea eului de a redeveni el insusi. Absolut toate jurnalele si memoriile publicate dupa 1990 au contribuit, in felul lor, la recistigarea umanului, a memoriei, a capacitatii de a vorbi liber. Desi mi-e greu sa aleg, iata-mi optiunile, intr-o ordine aproape intimplatoare:

1. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, si Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, pentru doua moduri cutremuratoare de a intelege si de a descrie o lume lipsita de libertate.

2. M. Cartarescu, Jurnal, si G. Liiceanu, Usa interzisa, pentru curajul de a spune despre tine lucruri inconfortabile, de a te rafui cu tine, de a te arata lumii liber, vulnerabil si netrucat.

3. M. Sebastian, Jurnal, pentru redeschiderea capitolului interbelic, pentru consemnarea nepatimasa a evenimentelor si uriasa dorinta de prietenie a diaristului, si Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinte greu de multumit, pentru perspectiva feminina asupra aceleiasi lumi.

4. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului si Jurnal, si Mircea Zaciu, Jurnal, pentru consemnarea cronicareasca si onesta (cu inevitabilele pacaleli de moment) a fetei exilului romanesc extern si intern.

5. Andrei Plesu, Jurnalul de la Tescani, si Horia-Roman Patapievici, Zbor in bataia sagetii, pentru doua moduri de a supravietui in vremuri rele, prin puterea inimii ginditoare si a mintii pasionale